consultatii online
Data aparitiei: 13.06.2012
Cea mai bună metodă de executare a obligaţiilor este îndeplinirea acestora de bună-voie. Atunci când debitorul este de bună credinţă. Când obligaţiile contractuale nu sunt respectate, creditorului nu-i rămân prea multe alternative, trebuie să pornească pe drumul abrupt al justiţiei.

Mihaela Bădescu - avocat



Am prezentat deja căi procedurale asiguratorii pe care creditorul unei obligaţii constând în plata unor sume de bani le poate utiliza pentru securizarea creanţei, dar uneori şi pentru „convingerea” debitorului că plata de bună-voie e opţiunea cea mai bună. Vom analiza acum care e cea mai bună variantă de urmat, în funcţie de toţi indicatorii: costuri, timp, accesibilitate.
Instanţele de judecată sunt cele competente să judece, conform dreptului comun, orice litigii contractuale sau orice alte cereri în pretenţii, indiferent că vorbim de cereri formulate în baza dispoziţiilor generale de drept, sau a unor dispoziţii speciale, cum ar fi OG. 5/2001 – privind somaţia de plată sau OUG 119/2007 privind ordonanţa de plată. Atunci când izvorul pretenţiilor îl reprezintă un raport juridic între profesionişti şi calea aleasă este aceea a unei acţiuni în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, actualul Cod de procedură civilă instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, o procedură de conciliere, instituită în vederea obligării creditorului a face o ultimă încercare de rezolvare a problemei pe cale amiabilă, o ultimă şansă acordată debitorului să demonstreze că nu e de rea-credinţa şi că îşi asumă obligaţiile asumate prin contract. Lipsa notificării prin care debitorul e convocat la conciliere poate duce la respingerea acţiunii ca prematur introdusă, astfel că ea trebuie formal realizată, chiar dacă atitudinea debitorului deja lasă a se înţelege că nu are intenţii onorabile. Acţiunile în pretenţii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun se supun regulilor de timbraj stabilite de Legea 146/1997 privind taxele de timbru, astfel că, în afara dezavantajului dat de obligativitatea procedurii prealabile a concilierii şi de acela dat de termenul de judecată aleatoriu de obicei foarte mare, chiar până la 1 an la unele instanţe din Bucureşti, au costuri calculate la valoarea obiectului cererii, pe care creditorul le avansează, urmând că abia la momentul soluţionării dosarului să solicite returnarea acestor taxe legale, în cadrul cheltuielilor de judecată. Avantajul acestei acţiuni este acela că permite, chiar în situaţia în care pretenţiile solicitate nu sunt foarte bine caracterizate, să se administreze orice fel de probe, inclusiv expertize, inclusiv proba testimonială dacă aceasta este utilă şi concludentă în speţă, precum şi probe referitoare la îndeplinirea obligaţiilor corelative şi naşterea dreptului de a încasa preţul, în cazul în care anterior s-a contestat de către debitor acest aspect. În lipsa unui contract care să cuprindă anumite elemente de natură a identifica caracteristicile creanţei, aceasta este calea de urmat în vederea probării tuturor aspectelor care ţin de naşterea pretenţiilor, temeinicia, certitudinea şi exigibilitatea acestora.
În cazul în care creditorul se afla în situaţia fericită de a deţine o creanţă bine caracterizată, certă, lichidă, exigibilă, recunoscută în mod expres de către debitor, acceptată la plată, în relaţiile dintre profesionişti este ideală utilizarea OUG 119/2007 privind ordonanţa de plată, procedura care are multiple avantaje: se judecă într-un termen mult mai scurt, procedura concilierii nu reprezintă o procedură obligatorie, iar taxa de timbru este modică, la acest moment în cuantum de 39 de lei. Un alt avantaj este acela că, indiferent de valoarea pretenţiilor, singura cale de atac este acţiunea în anulare, spre deosebire de acţiunile în pretenţii care pot fi atacate doar cu recurs dacă valoarea pretenţiilor e mai mică de 100.000 lei, în caz contrar existând posibilitatea atacării şi cu apel, astfel că, trecând prin 2 căi de atac momentul obţinerii unei soluţii finale poate să se situeze foarte departe în timp. Ca şi în cazul sentinţelor pronunţate în fond în cadrul acţiunilor de drept comun formulate în cadrul unui raport juridic între profesionişti, şi în cazul acesta, ordonanţele sunt executorii de drept şi nu necesită investire cu formula executorie.

Somaţia de plată

Somaţia de plată reglementată de OG 5/2001 se promovează în general în situaţiile în care pretenţiile ce fac obiectul cererii nu derivă din raporturi între profesionişti, acest lucru neînsemnând că formularea ei e inadmisibilă în raporturile de comerţ. Admisibilitatea unei astfel de cereri e dată de aceleaşi condiţii ca şi în cazul ordonanţei, şi anume de caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei solicitate, se timbrează tot cu 39 de lei şi primesc în general termene de judecată scurte. Somaţia de plată e bine a fi promovată când pretenţiile solicitate îşi au izvorul într-un raport contractual, având în vedere că singurele probe ce se pot administra în astfel de proceduri sunt înscrisurile, astfel că acestea trebuie să acopere toate aspectele probante, orice alte probe fiind inadmisibile într-o astfel de procedură. Un dezavantaj îl constituie faptul că somaţia pronunţată trebuie investită cu formula executorie, având în vedere că această procedură nu este exclusivistă, asemenei ordonanţei, somaţia de plată putându-se promova atât în relaţiile dintre profesionişti, cât şi în relaţiile dintre neprofesionişti.
În cazul în care între părţile aflate într-un raport juridic litigios există un contract, iar în acest contract există o clauză compromisorie, acţiunile referitoare la orice aspect patrimonial (cu excepţia celor netranzacţionabile) trebuie adresate tribunalului arbitral, fiind singurul competent să judece în astfel de situaţii. Avantajul judecării litigiilor pe cale arbitrală este reprezentat de previzibilitatea termenului în care litigiul va fi soluţionat. Părţile au doar în cadrul acestei proceduri posibilitatea de a decide dacă litigiul va fi judecat pe baza probelor administrate, în drept sau în echitate. Dezavantajul judecării de către tribunalul arbitral e dat de mărimea costurilor arbitrale, care uneori pot fi consistent mai mari decât taxele de timbru datorate în acţiunile în pretenţii de drept comun. Sentinţele pronunţate sunt definitive şi obligatorii, ele putând fi atacate doar cu acţiune în anulare ce va fi însă judecată de instanţele de judecată următoare în rang celei ce ar fi fost competente să judece acţiunea în fond.

Cât mai durează un proces?

Noul cod de procedura civilă aduce o serie de reglementări de natură a rapidiza şi predictibiliza durata unui proces. Cum se vor derula acţiunile în instanţă începând cu data de 1 septembrie 2012, comparativ cu modul în care se derulează acum, vom analiza în numărul următor al revistei.


SURSA: Finante & Afaceri